Părintele Justin Pârvu: Despre dezvoltarea filocalică a vieții monahale și laice


Justin ParvuDe vorbă cu Părintele Justin Pârvu

Despre dezvoltarea filocalică a vieții monahale și laice

Despre rânduială și categorii de nevoitori

Într-o mănăstire, stareţul şi economul trebuie să dea ascultări fraţilor, după capacitatea, înclinarea şi pregătirea duhovnicească a fiecăruia. Să observi ceea ce Dumnezeu i-a sădit în firea lui şi spre aceea să-l orientezi. Vin, de pildă, în mănăstiri firi mai contemplative care au nevoie de o povăţuire duhovnicească, şi nu doar de muncă. Ei, dacă îl dai pe mâna unui econom, pe mâna unui duhovnic, care n-are oarecum o cultură şi o pregătire duhovnicească, pentru că el este un om practic, un om mai dur, un om mai lipsit de sensibilitate şi nu-l poate înţelege pe omul acesta care a venit după altceva, el se izbeşte aici de o stare de lucruri încât, săracul, îl faci să iasă din mănăstire. Este astfel un suflet pierdut, pentru că băiatul ăsta avea idealul lui: că în mănăstire poate găsi o viaţă de trăire autentică şi de asceză. Ei bine, aici nu găseşte, se retrage din nou în lume, începe să nu mai creadă, şi astfel omul acesta devine un om potrivnic de acum înainte şi vieţii creştine, nu mai vorbesc de viaţa de mănăstire în sine care, chipurile, este locul de desăvârşire a creştinului, că doar asta urmărim: desăvârșirea sufletului.

Şi vine al doilea tip de om, vine omul practic, omul căruia îi place să lucreze pentru mănăstire, se zbate toată ziulica să facă totuşi ceva pentru ataşarea lui în locul în care se găseşte. Ei, pe acesta să-l laşi să-i ofere lui Dumnezeu cu bucurie ceea ce poate el să jertfească. Ştiţi istorisirea aceea cu fratele acrobat care intrase în mănăstire şi care nu ştia să facă decât tumbe în faţa icoanei Maicii Domnului, pentru că Maica Domnului îi spusese să facă ceea ce ştie el mai bine. Iar Maica Domnului şi Pruncul au primit jertfa lui nevinovată, şi chiar Preacurata îi ştergea broboanele de sudoare de pe faţă cu cinstita ei mahramă.

E bine ca ceea ce facem pentru Dumnezeu să facem cu bucurie. Mai era o pildă, când Dumnezeu aude din adâncurile iadului o cântare, cum cineva Îl slăvea din acele chinuri. Şi-l trimite pe Sf. Arhanghel Gavriil să vadă ce se aude. „Auzi, Gavriile, se aude ceva în adâncuri, se aude o cântare, în vaietele acelea, deosebesc o voce, ia du-te şi vezi, adă sufletul de acolo, ridică-l”. Şi l-a ridicat Gavriil, Sfântul Arhanghel şi l-a adus în faţa Domnului: Dacă birui tu suferinţa prin cântare, treci la locul tău dincoace şi cântă veşnic, lăudând pe Domnul” – şi l-a trecut în rai. … Continuare »


Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: Așa cum nu uit suferința, așa nu uit pământul românesc!


IN MEMORIAM Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

 

Exilat în America. „Socot că Dumnezeu a rânduit așa!”

Eu nu am cerut să plec din țară. În perioada imediat următoare după ce am ieșit din închisoare în ’84, eram păzit cu toată familia. Timp de 24 de ore, cred că se perindau pentru paza noastră, aproape 60 de ofițeri de securitate, civili, jandarmi cu arme, polițiști cu câini și așa mai departe. Într-o bună zi, era pe la începutul lui august 1985, a pătruns în casa noastră un funcționar de la Ambasada americană, însoțit de șoferul lui și care ne-a spus să mergem cu ei la Ambasadă să depunem jurământul pentru că plecăm în America. Am fost foarte surprins și tulburat. Nu cerusem să plec, în cele din urmă am plecat cu ei. Am spus: „Domnule, nu ne vor lăsa polițiștii să plecăm”. Jos la parter era plin de polițiști. „Noi am aranjat cu autoritățile”. Și într-adevăr nu ne-a oprit nimeni. Am plecat, am depus jurământul la Ambasadă, după aceea ne-au dus ei până la biroul de pașapoarte și am primit pașaportul constatând că el fusese eliberat cu un an înainte, în momentul în care am fost eliberat. Deci, cu un an înainte, pașaportul fusese eliberat pentru noi, dar Ceaușescu mă ținea încă drept un ostatic de târguială, de câștig al clauzei. Și la câteva zile, a trebuit să plecăm. Eu am spus: „Vreau să mai stau câteva zile să-mi pregătesc bagajele”. Îmi era frică să plec în necunoscut. Dar mi s-a spus: „Dacă mai întârziați, Ceaușescu își poate schimba gândul”. Și atunci m-am lăsat dus așa. Socot că Dumnezeu a rânduit așa. E un destin pe care l-am urmat. Adeseori în viața mea am făcut trei tentații să scap dintr-o situație. Dacă a treia tentație dădea greș, renunțam. De data aceasta am făcut prima tentație și am plecat.

 

Cum au fost scrise Cele 7 Cuvinte către tineri

Cele șapte predici: Șapte cuvinte către tineri cum le-am intitulat eu, au fost de inspirație divină. Mărturisesc că indiferent de cât foc am avut ulterior, niciodată nu am ajuns la nivelul de exprimare teologică la care am ajuns atunci și pot să vă spun acum, că cu două zile înainte de predică – predica o țineam în fiecare miercuri din săptămânile Postului Mare, deci șapte săptămâni, șapte predici – adică luni nu știam ce trebuie să spun. Marți seara, Dumnezeu îmi trimitea duhul inspirației și miercuri, mă prezentam cu predica. Am ținut predicile la Biserica Radu Vodă, la capela Seminarului Teologic și am avut audiență nu numai studenții de la Teologie, ci și intelectuali și alți studenții – interesant care erau cei mai mulți și cei mai devotați, erau cei de la Politehnică. Ei stăteau cu mine, pentru că predicam noaptea și pe la orele 11 sau chiar 12 se terminau predica și discuțiile. Iar ei mă însoțeau până acasă, pentru că de fiecare dată aproape, eram agresat de diverși tipi beți care voiau să mă agreseze când eram singur, amenințându-mă, numai pentru că eram preot – chipurile nu știau că sunt preotul Calciu, dar mă amenințau pentru că sunt preot și sunt escroc, înșelător de oameni ș.a.m.d. Acești studenți de la Politehnică au fost cei curajoși care m-au însoțit de fiecare dată acasă.

Colegii mei de la Seminar, forțați de ierarhi, la rândul lor forțați de Departamentul Cultelor, au încercat să mă determine să renunț. Argumentele lor nu erau de amenințare, ci de implorare, ca să spun așa: „Gândiți-vă, părinte, ăștia or să ne închidă Seminarul. Știți că ăștia nu au niciun fel de cruțare. Rămânem fără Seminarul Teologic din București. Ce ne facem? Nu o să mai avem preoți tineri”. Eu știam că lucrurile acestea nu se vor întâmpla. Convingerea mea este că ei credeau când afirmau lucrul acesta. Eu însă știam că nu se va întâmpla. Era și un calcul inteligent pe care îl făceam, că ei nu vor avea niciodată curajul să suspende un Seminar. Puteau să alunge profesorii, dar Seminarul nu îl suspendau. Pe de altă parte, cred că era și o încredere în puterea lui Dumnezeu. … Continuare »


IEROSCHIMONAHUL DANIIL TUDOR, MĂRTURISITORUL DE FOC AL RUGULUI APRINS


Viata Parintelui Daniil Sandu Tudor, realizata de maicile de la manastirea Paltin Petru Voda

Motto:Timpul nu poate ruina adevărul lui Hristos. Ortodoxia nu se poate schimba. Nu ne trebuie nicio reparație savantă pe dinafară. Ne trebuie o preoție purtătoare a Cuvântului viu”.

„Doamne Iisuse Hristoase, Mirele inimii noastre cel blând!/Sunt și eu din neamul Preacuratei, vlăstar înfiat de curând./Către Tine mă aplec cu fruntea,/și mâna mi-o pun ca Toma la locul cel sfânt./Strâns adunat în mine, așezat fără cuvânt/Aștept ca orbu-n puntea «Luminii din adânc cea fără înserare,/și care-i pusă-n om ca un lăuntric soare/să lumineze întreagă în încăperea ființei»./Cum nu te văd de noapte, grosimea de păcate,/Te pipăi cu sfială,/cu degetul nădejdii, cu degetul credinței,/cu deget bănuială, cu deget de dorire și chiar de îndoială,/Și neajuns aș pune încă cealaltă mână;/dar inima străpunsă de fulger de arsură,/îndurerat de dulce cu răsuflarea-ngână/chemarea Ta întreagă și fără voia mea/bătaia rugăciunii aleargă spre lumină într-un Aliluia!” (Condacul 9 din Imnul Acatist la Rugul Aprins alcătuit de Sandu Tudor în 1948).

 

PREAMBUL BIOGRAFIC

Hărăzit cu măiestria cuvântului plămădit în frământătura unei existențe mult încercate pe tărâmul atât al vieții laice cât și al celei monahale, Alexandru Teodorescu – cunoscut sub pseudonimul gazetăresc de Sandu Tudor și slobozit de deșertăciunea lumii în adumbrirea de har a călugăriei ca monahul Agaton, mai târziu schimnicit cu numele de Daniil – s-a născut în familia unor magistrați din București la 22 decembrie 1896, având și un frate mai mic, pictorul Mircea Teodorescu. De la tatăl său, Alexandru care fusese președintele Curții de Casație din Ploiești înainte de 1914 și care cucerea de la prima întâlnire prin distincția lui neostentativă și temperată, Sandu Tudor moștenește pe lângă educația și informația enciclopedică specifice culturii românești dintre cele două războaie, suficiente mijloace materiale care îi înlesnesc o viață întreagă de studii și cercetări, călătorii și contacte cu tot ce putea fi dezirabil în planul valorilor culturale ale timpului.

În ciuda atracției exercitate de mirajul lumii, Sandu Tudor nu rămâne străin de frământările căutării unei eliberări lăuntrice prin credință din încătușările deșertăciunilor vieții, așa cum ne destăinuiește în Memoriul-biografie adresat autorităților comuniste cu scopul de a se apăra în procesul Rugului Aprins: „Cele dintâi studii mi le-am făcut la Liceul din Ploiești, muncind intens, fiind printre fruntașii generației mele. Față de scepticismul și conformismul burghez, care stăpânea totul în epoca celor dintâi ani ai copilăriei și școlăriei mele, Credința și claritățile ei mi s-au descoperit ca un suport nezdruncinat și ca un adevărat eroism, a cărei pildă vie mi-o înfățișa bătrânul și vestitul, în vremuri, profesor de istorie și filosofie Ion Niculescu Dacian, cel dintâi îndrumător al meu. El mi-a pus în mână Evangheliile și m-a făcut să înțeleg că trăirea lăuntrică, evlavia, pe care mulți o poartă și o înfățișează ca o slăbiciune, este dimpotrivă o îndrăzneală și o încercare puternică în Viață. Înrâurirea lui asupra mea a fost puternică și pentru toată viața. Din creștinismul său social, care punea în lumină legea dreptății imanente în istorie, am învățat să iubesc pe cei mulți, lipsiți și obișnuiți și să înțeleg lupta cauzei lor”[1].

Izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 îl găsește pe tânărul Alexandru în ultimul an de liceu, moment de cotitură marcat de înrolarea și trimiterea sa, doi ani mai târziu pe linia frontului ca sublocotenent. Va fi demobilizat abia în anul 1921, când se stabilește la București, unde e hotărât să devină  pictor și se înscrie la Academia de Arte Frumoase, proiect pe care îl abandonează în favoarea unei cariere de ofițer în Serviciul Maritim Român și, vreme de doi ani (1922-1924) pare să-și fi aflat rostul colindând mările și oceanele lumii pe vaporul „Dobrogea”.

Însă „foamea de carte” și năzuințele literare îl silesc să se întoarcă în București, pentru a-și relua preocupările universitare studiind acum, Literele, Filosofia, Teologia, fără a obține însă vreo diplomă într-un domeniu sau altul. Descris de contemporanii săi ca o personalitate în continuă fierbere, mișcare și căutare, „Sandu Tudor părea a fi un om mereu pregătit să se lase pradă tuturor visurilor și idealurilor, mereu gata să se epuizeze în căutarea unei fericiri utopice”[2]. „Frumos, cu părul roșcat, cu ochii albaștri și cu barbișon privea lumea cu un sentiment de supremă superioritate și purta, permanent, la subsuoară, un volum de filosofie adâncă[3]. Pe lângă activitatea literară (în 1925 debutează cu un volum de poeme, Comornic, căruia C. Gane îi scrie o întâmpinare în termeni elogioși și este remarcat de Nichifor Crainic, publicând în Gândirea, Contimporanul, Convorbiri literare, Cuvântul literar artistic, Mișcarea literară, Ritmul vremii) – lucrează activ și benevol ca director al Operei de Ajutorare studențească în cadrul Asociației Studenților Creștini. În același timp, obține postul de profesor suplinitor în satul Pogoanele și pasionat de aviație devine pilot de încercare. În 1927 compune în versuri după metrica și ritmul vechiului Acatist de tip bizantin un poem religios, Acatistul Sf. Dimitrie Basarabov care este aprobat de Sfântul Sinod, primind totodată postul de subdirector al Internatului Teologic din Chișinău. … Continuare »


De trăitori ai dumnezeiescului Har duce lipsă lumea astăzi! Soluția Sfântului Paisie Velicikovski, de Monahia Fotini


Paisie de la Neamt„Părinte Paisie, înțelepte, acoperă și păzește sfintele și dumnezeieștile lăcașuri care te laudă, căci pe tine te au înaintestătător și de grijă purtător, și ne izbăvește de sfaturile celor vicleni și din toate măiestriile lor, arătând tuturor cum că și după moarte viezi și mântuiești pe toți cei ce te cheamă cu credință”. (Din slujba Vecerniei)

Ce gură cuvântătoare va putea să laude după cuviință pe marele luminător al creștinătății? Ce minte omenească va putea cuprinde lucrările sale cele îngerești, aduse în slujba lui Hristos Dumnezeu, Căruia s-a jertfit cu lepădare desăvârșită până la moarte? „Numai a soarelui raze i-ar izvodi tălmăcirea,/ Căci întru asemănare i-ai dobândit strălucirea[1]”. Lucrarea acestui sfânt este atât de mare și de semnificativă, mai ales pentru noi, românii, încât dacă am cunoaște-o îndeajuns, nu am înceta în a-l chema zilnic în rugăciunile noastre. Prin înțelepciunea și nevoințele sale a reușit nu numai să înflorească mănăstirea Neamțu, povățuind cu desăvârșită pricepere și blândețe peste o mie de călugări, ci a reînviat întreaga viață duhovnicească, care decăzuse cumplit, atât în Moldova cât și în Rusia, prin ucenicii care i-au urmat învățătura. Monahismul suferea în secolul al XVIII-lea o așa de mare vătămare duhovnicească, încât Sf. Paisie, după îndelungate căutări, nu a găsit niciun povățuitor la înălțime duhovnicească nici în Rusia, nici în Sfântul Munte, nici în România.

De origine rusă, născut în cetatea Poltava, dăruit de Dumnezeu cu minte înaltă și inimă largă, s-a făcut repede locaș al Preasfântului Duh, căci încă din copilărie se îndeletnicea cu dumnezeieștile Scripturi și sporind în știința lui Dumnezeu și nevoință, tânărul Petru, după cum îi era numele, creștea cu virtuțile într-un an „pe cât alții în zece”. De bună seamă că Dumnezeu avea cu el o lucrare aleasă, trecându-l nevătămat prin focul necredinței și rătăcirii vremurilor de atunci. Este perioada când duhul scolastic apusean pătrunsese cu putere și în școlile Kievului, iar această molimă susținută de protestantism a afectat și Biserica Ortodoxă, prin unele fețe iubitoare de slavă. Mintea curată a lui Petru nu a putut să primească deșertăciunea acestei învățături și recunoscându-i abaterea, părăsește școala Kievului și filosofiile cele deșarte. … Continuare »


Sfinții martiri năsăudeni: credința mai presus decât viața însăși


Sfinții martiri năsăudeniSfinții martiri năsăudeni: credința mai presus decât viața însăși – de Morariu Iuliu-Marius

Demult, pe plaiurile transilvane unde credința ortodoxă era încă, în ciuda tuturor dificultăților, nealterată și nepătată, românii, reușind să se păstreze pe linia credinței în ciuda apostaziei unor oameni lași de talia lui Atanasie Anghel, în anul 1763, monarhia austriacă, mânioasă că proaspăta inovație papală, uniația, nu a avut succesul scontat, s-a gândit la o nouă strategie prin care să-i câștige adepți.

Așa au apărut cele două regimente de graniță. Concepute inițial pentru apărarea granițelor de posibilele invazii ale rușilor sau ale turcilor, ele vor avea însă și alte scopuri, între care, la loc de cinste și pe acela al atragerii iobagilor ardeleni la uniație.[1]

La Năsăud, planurile desfrânatei crăiese Maria Tereza vor fi dejucate de centuagenarul personaj cunoscut în istorie ca Tănase Todoran sau Sfântul Atanasie.  În momentul depunerii jurământului militar, motivat de încălcările flagrante ale promisiunilor făcute cu generozitate în vederea atragerii unui număr cât mai mare de vlahi la înrolare și de abuzurile făcute de ofițerii trimiși să se ocupe cu organizarea regimentului (în special cele cu privire la credință, după cum se va vedea mai apoi),  acesta va ieși călare în fața celor adunați acolo și va rosti o cuvântare înflăcărată și răscolitoare de cuget, al cărei scop va fi determinarea românilor să refuze jurământul[2]. Iată conținutul ei:

 ,,De doi ani suntem cătane, adică grăniceri și carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătănești; copiii noștri vor merge până la marginile pământului  să-și verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem nici un drept, copiii noștri să fie tot proști, ori vor învăța ceva, ori ba? Așa nu vom purta armele, ca și sfânta lege să ne-o ciufulească tisturile.[3] Jos cu armele! Alungați păgânii din hotarele noastre! Auziți creștini români, numai atunci vom sluji când vom vedea carte de la înalta împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci nu, odată cu capul! Ce dă gubernia și cancelaria din Beciu, e nimic, îs minciuni goale de azi până mâine!”[4] … Continuare »